Da, Copilule, Te primim cu colinda!
Bine Te-ai născut Copilule!
Bunicii noştri, de aici din Girov, aveau multe poveşti cu care ne-au adormit. Ştii, seara când ne puneam sub ogheal, pe pereţii de lângă sobă pâlpâia lumina focului încălzind - stingându-se. Dar ştim că Tu ştii!
Îţi aminteşti ca şi noi de pelinci? De julfa dulce care ne făcea Ajunul Zilei Tale unic. Era altfel pentru că era doar atunci, după cum încă mai e şi în prezent.
Nu vorbesc în numele tuturor, dar nu am fost niciodată pofticios, şi după cum prea bine ştii, în cămara rece de dincolo de şală, sau în holul dintre camere ca să ne fie pe înţeles, îşi pregăteau, în numele Tău, de dulce mult aşteptat, bucatele care acum mă fac să zâmbesc, parcă revăzând mâinile bunicelor mele aşezând, cu răbdare şi grijă de sfinţenie, toate cele cuvenite tot natului după graiul ardelenesc sau rudelor după spusa moldovenilor.
Nu le înşir, că la noi s-a descărcat căruţa cu reţete mai ceva ca la descălecatul lui Dragăş Vodă. Mai ales că în vremea săracă a copiăiriei bunicilor mei, la Născutu lu Mesia, doar câte o pasere ţinută la tain umplea masa pe lângă o pâine de sărbătoare, adică din făină de grâu. dacă nu cumva chiar pe lângă mămăliga de zi cu zi, tăiată fix egală de aţa bătrânului casei. Rachiul umplea degetare nu căni, vinul era rar şi cinstit ca sfântu care se drămăluia numa la popă.
Ne-am schimbat Copilule! Nu mai ştim graiul întortocheat al bunicilor, dar parcă limba noastră de azi nu mai exprimă realităţi ca atunci şi adesea o folosim pentru a râde când plângem sau să lovim când ar trebui să mângâiem. Fugim alandala după mult, după multe şi perimăm înţelesul neputincios al Tainei, desluşit de bătrâni. Ce-om face dacă vom fi şi noi bătrâni?
Copilule, bine ai venit Ţi-am spus deja. Crezi încă în noi? Nu ştiu dacă noi încă mai credem în Tine. La o vedere generală e clar că nu. Dar noi ştim că Tu vii şi tot vii pentru că ai credinţă în noi. Cred că o să ne colinzi acum. Suntem atât de miraţi de fiecare sunet pe care Îl închipuim în minţi, încât am impresia că nu Te-am auzit colindând niciodată, pentru că urechile noastre nu mai aud. Noi nu ne prea mai ştim rostul. Tu ni-L ştii? Dă-ne veste să ne dezmeticim. Să le spunem nevorbind, ci făcând, celor din jur că Tu, Copilule, ai venit iar şi din nou. Ştiu că trec zilele repede, dar Te rugăm să fii Crăciun un an, doi ani, o sută, o viaţă şi nouă şi tuturor.
Da, Copilule, Te primim cu colinda!
Şi Te ascultăm, printre gândurile noastre, printre grabele noastre. Ca în rugăciuni. Atât putem.
Primeşti şi plată?
