Astăzi ne apropiem de sfântul potir pentru a-L revedea pe Hristos Răstignit, Înviat şi Înălţat. Invitaţia preotului din timpul sfintei liturghii: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă este arătarea Înălţării. Prin gestul de înălţare a potirului din care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Dumnului, preotul dezvăluie credincioşilor minunea Învierii şi respectarea poruncii euharistice şi Înălţarea la cer. Odată cu primirea cuminecării trupul şi sufletul celui împărtăşit se sfinţesc şi pot să se înalţe către Dumnezeu, prin har şi prin credinţa lucrătoare.
România este o ţară sfântă, o ţară a frumuseţii spirituale, o ţară clădită pe cuvântul Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat şi pe al cuvântului Sfântului Apostol Filip; cuvânt înmulţit de sfinţii ştiuţi şi neştiuţi ai acestui tărâm, de învăţătorii sfinţiţi care au predicat pe Dumnezeu[1]; cuvânt stropit de sângele martirilor şi al eroilor iubitori de acest neam; cuvânt proiectat în icoana unui neam care s-a născut creştin şi este destinat unei deosebite misiuni spirituale. Iar acest popor pare să-şi fi tras seva din înălţarea omului, efect al Înălţării Fiului Omului.
Astăzi ne apropiem de sfântul potir pentru a-L revedea pe Hristos Răstignit, Înviat şi Înălţat. Invitaţia preotului din timpul sfintei liturghii: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă este arătarea Înălţării. Prin gestul de înălţare a potirului din care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Dumnului, preotul dezvăluie credincioşilor minunea Învierii şi respectarea poruncii euharistice şi Înălţarea la cer. Odată cu primirea cuminecării trupul şi sufletul celui împărtăşit se sfinţesc şi pot să se înalţe către Dumnezeu, prin har şi prin credinţa lucrătoare.
Înălţarea este cunoscută în popor cel mai adesea sub numele de Ispas[2] şi se confundă cu Ziua Eroilor, zi de pomenire a tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.[3] În unele părţi, în ziua de Înălţare, creştinii se salută cu formula „Hristos S-a înălţat! – Adevărat S-a înălţat!”[4]
Pomenirea eroilor în ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos a fost instituită prin Decretul-Lege nr. 1693 din 4 mai 1920 şi pusă în aplicare în Biserică de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea sa din 25 mai 1920.
Mai târziu, în timpul dictaturii comuniste, această tradiţie românească sfântă şi frumoasă a fost întreruptă, fiind reluată abia în anul 1990, după ce Biserica a primit libertatea de a se exprima şi a-şi reface tradiţia sănătoasă de cinstire publică a eroilor români.
Astfel, prin hotărârile Sfântului Sinod din anii 1999 şi 2001 s-a revenit la tradiţia ca sărbătoarea Înălţării Domnului să fie consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească. Apoi, Legea 379/2003, privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, a proclamat Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos (art. 39). Din nefericire, deşi e sărbătoare naţională, aceasta rămâne totuşi o zi lucrătoare.
Biserica a ales sărbătoarea Înălţării Domnului ca zi de pomenire a eroilor pentru a ne învăţa că există o legătură tainică între Crucea suferinţelor, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos[5], pe de o parte, şi jertfa eroilor neamului, care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, pe de altă parte. Hristos Domnul mai întâi a trecut prin jertfa Crucii şi apoi ne-a arătat bucuria Învierii şi slava Înălţării la ceruri.
Pomenirea eroilor se face imediat după sfânta liturghie[6] pentru că jertfa lor este imaginea Jertfei hristice. Domnul Iisus pe cruce este însuşi simbolul universalităţii dragostei, dragoste desăvârşită de jertfă. Cu capul la răsărit şi cu picioarele la apus, cu mâinile întinse spre nord şi sud, El înfăptuieşte ceea ce a mărturisit înainte de patimi. Andrei Scobeltzine spunea: Odată ridicat de la pământ, voi atrage totul către Mine, adică voi chema la Mine lumea întreagă[7]. La această chemare şi binecuvântare se asociază şi sfintele icoane în cadrul cultului creştin, se asociază vibraţiei primordiale, revelaţiei divine, glasul transcendenţei, chemări la meditaţie şi la supunere faţă de imperativele divine. Este mesajul comunicării dintre cer şi pământ[8]. În Hristos însuşi modelul transcendent al omului se face subiectul chipului său uman[9]. Ca fiinţă iconică, omul prelungeşte, imprimă mai departe în creaţie trăsăturile spiritualităţii sale[10].
[1] Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2003, p. 99.
[2] Ispasul este numele dat Zilei de Înălţare şi variază de la an la an. Ea depinde de data Învierii, Înălţarea fiind în joia de după Duminica Orbului cf. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar de cunoştinţe religioase, Ed. Andreiana, 2010, p. 212. Sărbătoarea Înălţării Domnului va fi şi hramul principal al Catedralei Mântuirii Neamului, a cărei edificare este în acelaşi timp o necesitate practică şi un simbol spiritual naţional, fiind dintru început închinată cinstirii după cuviinţă a eroilor români, care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pentru apărarea credinţei creştine – ortodoxe, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.
[3] Liturghier, IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 152. Închinarea la căpătâiul înaintaşilor noştri, considerându-le sfinte relicve strămoşeşti reprezintă un strigăt de legământ cf. Valentin Popescu, Înalţarea; Rusaliile; Sân-Petru în „B. O. R.”, nr. 5-8/ 2004, p. 264.
[4] C. Rădulescu-Codin şi D. Mihalache, Sărbătorile poporului: cu obiceiurile, credintele și unele tradiții legate de ele, culegere din părțile Muscelului, Tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1909, p. 64 şi Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol. III: Cinci-decimea, Institutul de arte grafice, Bucureşti, 1901, p. 334.
[5] Învierea sau Înălţarea, dogme fundamentale, pot fi concepute doar prin admiterea compoziţiei trupului omenesc. Înălţarea devine posibilă dacă o privim ca pe o modificare treptată a trupului omenesc pe măsura trecerii lui prin diferite sfere de trăire cf. Nikolai Mihailovici Tarabukin, Sensul icoanei, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 165.
[6] Este interesant că şi sărbătorirea Înălţării şi liturghia primară care stă la baza liturghiei de azi s-au cristalizat în secolele IV-V cf. Arhim. Grigorie Băbuş, Izvoare liturgice şi pastorale, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 32.
[7] Andrei Scobeltzine, Arta feudală şi rolul ei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 88.
[8] I. Evssev, Dicţionar de simboluri, Ed. AMRCORD, Timişoara, 1994, p. 42.
[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri, Partea a doua, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, PSB 81, IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 81.
[10] Florin Caragiu, Antropologia iconică, reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 99.
